Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România anunță cu profund regret decesul compozitorului și muzicologului Costin Miereanu, din noaptea de 20 august 2025.
Devenit membru al UCMR în 1967, în perioada în care avea primele succese majore (în același an, partitura sa, Finis coronat opus, câștiga premiul Concursului de compoziție organizat de Fundația Gaudeamus din Olanda), Miereanu decide după scurt timp să emigreze în Franța, unde îl aștepta o semnificativă și consistentă carieră. La Paris, între 1968 şi 1969 se perfecţionează la Groupe de recherches musicales de l’ORTF şi, cu Pierre Schaeffer, la Conservatorul național de muzică. Între 1970 şi 1978 frecventează cursurile lui A. J. Greimas de la Ecole pratique des Hautes Etudes en Sciences Sociales, și tot la Paris obţine doctoratul în semiotică muzicală (1978) şi pe cel în litere şi știinţe umane (1979). Este naturalizat francez din 1977, iar apoi va fi director al Editurii Salabert (1981-1992) şi co-director artistic al Ansamblului 2e2m (1982-1985). Din 1991 conduce laboratorul Estetica artelor contemporane din cadrul CNRS, iar din 1992, Institut d’Esthétique et de Sciences de l’Art la Sorbona.
Pe lângă compoziţie, se arată interesat şi de reflecţia teoretică, publicând în acest sens numeroase studii şi articole, la care se adaugă volumul Fuite et Conquête du champ musical (Paris, 1995). Analizându-şi aici propria creaţie, autorul formulează câteva strategii componistice inspirate de teoria morfogenetică (preocupări similare se întâlnesc şi la Aurel Stroe) şi de cea a fractalilor (propune conceptul de „formă-labirint”). Încercând să se apropie de acea sinteză componistică ideală pe care o promova în scrieri, Miereanu explorase încă din anii de studii la Conservatorul bucureștean (la clasa de compoziție a lui Alfred Mendelsohn și Dan Constantinescu) simbioze între cele mai noi tendințe ale avangardei europene: neo-serialism, structuralism, aleatorism, minimalism, muzică conceptuală, electronică, Textkomposition, ajungând să își creeze (mai ales începând cu anii ’80) un stil propriu, dezvoltat în strânsă legătură cu teoria semnului și a semioticii. Orientarea stilistică de sinteză și refuzul afilierii la un stil dat ale compozitorului sunt confirmate și în textele și interviurile publicate în România după 1989.